EMINESCU, POUR TOUJOURS
Faptul că francezii au admiraţie, poate şi recunostintă pentru români, este un lucru cunoscut şi drept.
Mă refer la francezii şcoliţi şi luminaţi spiritual şi la românii, aşişderea.
Aprecierea faţă de românii care au creat valori literare în limba lui Celine şi faţă de românii care le-au îmbogaţit patrimoniul artistic şi ştiinţific se regasește în cărtile editate, titlurile acordate, interesul și mediatizarea personalităților și operelor acestora.
Brăncuşi, Cioran, Ionesco, Paulescu,Vişniec, Marta Bibescu, Enescu, Babeş, Ioan Cantacuzino, Henry Coandă, Gheorghe Petraşcu alături de alți zeci de români, au fost recunoscuţi drept valori de netăgăduit ale Romaniei şi în egală măsură, ale Franţei.
Cu totul de excepție este însă ataşamentul, a se citi iubirea, unor intelectuali pentru limba romîna, pentru poezia literaţilor noştri.
Este și cazul domnului Jean-Louis Courriol, conferenţiar la catedra de Limba şi Literatura Romană de la Lyon.
Profesorul Courriol s-a apropiat cu sensibilitate şi subtilitate lingvistică de poezia lui Marin Sorescu şi prin acesta, de Eminescu.
În volumul bilingv editat la Cartea Romanesca în1987, acesta spune: "Alegerea noastra a fost de a oferi cititorului francez, un Eminescu în sfârşit lizibil, totalmente lizibil, transcris într-o limbă care îl apropie şi îl face accesibil în loc de a-l desfigura şi compromite."
Alegerea poemelor este o revelaţie pentru iubitorul francez, de literatură.
Dupa aproape un sfert de secol de trăit ca român în universul limbii franceze, realizez faptul că Domnul Profesor a facut un serviciu excepţional tinerilor mei conaţionali, copiilor celor care, din neglijenţă să spunem, nu şi-au familiarizat urmaşii cu poezia lui Eminescu și fără intenţie, i-au sărăcit spiritual.
În volumul la care mă refer, autorul nu a tradus marile poeme, alegere inţeleapta.
Iata şi explicaţia din prefaţa: "Nu veţi gasi aici nici Luceafarul, nici Scrisorile, nici Epigonii şi nici Glossa. Și acesta pentru că nu ni se pare posibil să transpozam într-o limbă, în acest caz franceza a cărei structură analitică nu va putea niciodată reda complexitatea stilistică a poemelor eminesciene……Toate încercările de traducere care au fost făcute confirmă jalnica manieră în care Eminescu ajunge să fie, iremediabil desfigurat"
Cât respect şi ce frumos omagiu adus Poetului!
Volumul începe elogiator, atât faţă de Eminescu cât şi faţă de ţara noastră, cu poemul lui Marin Sorescu:
TREBUIA UN NUME
Eminescu n'a jamais existé.
Il n'y a jamais qu'un beau pays
Posé sur le bord d'une mer
Ou les vagues venaient s'enrouler
Tels les poils emmêlés d'une barbe de guerrier,
Et des rivières où la lune se blottissait
Et qui coulaient comme autant de foret.
Il y a eu, surtout des hommes simples
Qui s'appelaient: Mircea le Vieux ou Etienne le Grand
Ou bergères et laboureurs, tout simplement,
Et qui aimaient à dire de poèmes,
Le soir, autour du feu,
Mioritza, Luceafarul ou La Lettre Troisième.
Mais comme ils entendaient leurs chiens
Aboyer sans répit
Autour des bergères,
Ils partaient faire la guerre aux Huns, aux Polonais,
Aux Turcs ou aux Avars.
Et quand ils avaient un moment,
Entre deux dangers,
Leurs flute se changeaient
En glissoirs enchantés
Pour les larmes des pierres attendries,
Par où s'écoulaient les Doinés
Du haut des montagnes de Moldavie, de Munténie
Du Pays de Barsa, du Pays de Vrancea,
De tous les Pays de Roumanie.
Il y a eu aussi des profondes forets
Et un jeun homme qui leur parlait
Et qui leur demandait: "Pourquoi trembler,
Douce forêt, lorsque ni pluie ni vent ne fait?"
Ce jeun homme, aux yeux noirs
Comme notre histoire
Allait et venait,
Accablé de pensées,
Des livres du passé au livre de la vie,
Sans cesser de compter les peupliers,
Les peupliers de la lumière, de la justice et de l'amour,
Qui restaient impairs à jamais.
Il y a eu des tilleuls aussi,
Et deux amoureux qui savaient, en un seul baiser,
Faire tomber tout leurs fleurs
En congères dorées.
Et des oiseaux ou des nuages
Qui glissaient au-dessous d'eux comme
De longues émouvantes plaines.
Et comme ils leur fallait un nome,
À toutes ces choses-là,
Un seul nom,
On les a appelées:
EMINESCU.
Redau şi sensibila traducere a poemului "Ce suflet trist...", "Quelle âme triste..." de Mihai Eminescu
Quel âme triste m'ont donnée
A porter mes parents,
Si elle a pu, sans protester,
Souffrir en secret si longtemps?
Quelle âme triste et sans ressort,
Âme de métal mort,
Si après tant de coups du sort
Elle ne sait qu' espérer encore?
Ne sait-elle qu'elle est damnée
Et condamnée à désirer,
Venez, ô vagues de la mer,
Venez m'arracher à la terre!
Multumim, domnule Profesor Jean-Louis Courriol.
Vlahofil