USILE! USILE!
Sunt deja cativa ani buni de cand ma straduiesc sa nu judec patimas apucaturile fetelor bisericesti.
Teribila lupta..Daca Dumnezeu iti pune la incercare taria increderii in slujitorii Domnului Iisus Hristos, aducandu-ti in cale hirotoniti sub patimi de tot soiul, ti-ai pierdut linistea si poate si speranta, dar nu dintr-odata.
Noi romanii, suntem lasati cu harul umorului hatru, subtire calitate mentala vecina cu ironia, utila pe post de antidepresor.
Am ras auzind ca popa din satul vecin a venit beat-cui la Slujba Invierii si le-a strigat enoriasilor: "Invierea se amna pe maine seara!!!", am zambit intr-o dunga citind anuntul de vinzare de terenuri intr-o insula greceasca pus de un preot baicoiot, m-am uitat lung, a paguba, la popa care primea pomelnice doar contra donatii catre "asociatia" sa, m-am crucit constatand ca parohiile de peste granita devin SRLuri in profitul clerului..
Trist, ironic, strepezit, am zambit.
Cand insa, a fost pusa in discutie litera spirituala a crestinismului ortodox, mi-a trecut cheful de a surade. Consider ca sunt absolut in dreptul meu de a-i trage frateste de sutana, verbal, pe preotii care uita ca sunt slujitori ai Bisericii nu stapani ai acesteia.
Toate aceste reflectii pornesc de la, cum sa ii spun altfel decat iesirea Patriarhului Daniel, fata de enoriasii sai, in Sfanta Duminica din 28 septembrie. In primul moment nici nu am inteles ce se intampla, am fost ingrijorat, temandu-ma ca o problema severa de sanatate s-a ivit brusc. In timpul Slujbei, Patriarhul a piedut şirul.
Cine cunoaste stapanirea de sine a IPS, fluenţa vorbirii, logica expunerilor, a uita tipicul Liturgic este de neconceput.
In sinea-mi m-am rugat pentru sanataea Sa si mi-am si aruncat privirea peste credinciosi incercand sa vad daca nu stau niscai malefici parademoniacoţigani cu ocihii oftalmizati asupra Parintelui Spiritual al ortodocsilor romani de pe intreaga planeta. Ma gandisem eu sa ii scriu sa-si priveasca interlocutorii intre sprancene, pentru a se feri de atacurile energetice, dar neavand increderea in cei care ii deschid scrisorile, am renuntat. Rau am facut.
Sfarsitul Slujbei acelei stranii duminici, a intrecut tot ce imi puteam imagina, in calitate de ortodox practicant, pelerin, cu voia Domnului, prin parohii care mai de care mai... speciale.
Vocea Patriarhului Daniel a rasunat peste adunare cu putere si severitate:" USILE, USILE!...."
Am tresarit, gandindu-ma simultan la faptul ca rostirea Crezului trecuse si ca evocarea "anului Crezului ortodox" a fost facuta cu luni de zile in urma.. Ce rost aveau vorbele acestea?!
In cateva clipe am inteles ca IPSul intelegea sa surmonteze omeneasca slabiciune penibila dar, absolut pardonabila, prin care trecuse, mustarand, la un pas de injuratura adunarea credinciosilor ajuşi pieptiş la Biserica din Deal.
Pentru trecatorul dar contrariantul lapsus i-a desemnat drept vinovati pe enoriasii prezenti, pe babele, tinerii neatenti, mamele cu plozi in brate, care nu inchid Usile cu simtire!Tirada parea fara sens si sfarsit. Cu glas indignat a cerut ca neglijentilor care ii pun sanatatea in primejdia sa li se dea Canon de pocainta!!!!
Nu a precizat in ce sa constea canonul. Presupun ca pe langa rugaciuni si post, crestinii, indiferent de contributiile banesti facute cu drag in scopul construirii viitoarei Catedrale a Mantuirii, trebuie sa stea pe post de usieri in Pronaos, pana isi baga mintile in cap.
Imi este greu sa inteleg ce se intampla cu "Feţele noastre bisericesti"..
Duhovnicii manastirilor ne ameninta cu excluderea din randurile ortodoxiei pe motiv de slabiciune administrativa, iar Patriarhul insusi uita vorbele de blandete, incurajare si mangaiere dupa care tanajesc credinciosii, si ii certa ca pe ultimii pagani.
Nimeni nu contesta meritele multor Parinti ortodocsi romani, daruirea lor fata de Biserica si credinciosi, dar in aceste vremuri de mare primejdie spirituala, ţinuta etica a inaltilor slujitori ai Bisericii trebuie sa insemne pilda, sacrificiu propriu si demnitate. Pana la Judecata lui Hristos, acestia sunt priviti cu atentie, pentru a nu spune judecati, de proprii lor enoriasi si sunt raspunzatori pentru tulburarea increderii acestora.
Citind comentariul unui preot tanar, pe care intamplator il cunosc, referitor la rolul Spovedaniei si stiind cum a fost folosita aceasta decenii de-a randul in Biserica romana, imi permit sa ma intreb retoric:"Patriarhii cui si cum se spovedesc?"
Va redaua cateva randuri editate cu binecuvantarea IPS Andrei in 1993, intr-o carticica de cugetari literare avand ca subiect, viata preotimii ardelene.
In rezumat, un avocat membru al unui consiliu parohial, bun si fidel credincios, este invitat sa participe la un Sinod de primavara si cu aceasta ocazie, sa se spovedeasca alaturi de Parinţi. Dupa acest eveniment, preotul povestitor a simtit o raceala grea din partea avocatului si nedumerirea l-a indemnat sa il abordeze.
"Intraram in biserica, noi preotii; un frate citi molitva pe cand cei peste treizeci de barbosi ingenunchiaram pe pietrele reci. Trebuie sa spun ca nu ma gandeam deloc la spovedit, cercam sa inteleg ce-l va fi indemnat pe avocat sa vina cu noi?....a ramas sa se spovedeasca cel din urma. Se plimba incet pe dinaintea intrarii in biserica si de cate ori se deschidea usa - trebuie sa spun ca se deschidea tot la cinci minute si intra alt preot-avea o tresarire ca de spaima.
De atunci omul nu s-a mai aratat la sinoadele noastre.
Dupa ani, acesta a avut o explicatie cu preotul care a consemnat aceste randuri.
-Am venit impins de interesul ce vi-l purtam dumneavoastra si cauzelor pe care le reprezentati. Simteam o vie bucurie sa fiu in mijlocul dumneavoastra. Imi placea cum discutati si mai ales faptul ca discutati chestiuni care nu au nimic de aface cu interesele dumneavoastra materiale. Eu, ca avocat, sunt satul de-a limpezi mereu chestiuni de ordin material. Din firea mea sunt idealist, parinte. Si credeam ca si dumneavoastra sunteti idealisti. Ei bine, m-am inselat!
-Se poate? Il intreb eu mai mult speriat decat indignat.
-Se vede ca s-a putut, zise el.Daca acele chestiuni de ordin moral sau dogmatic privitoare la altii, la credinciosii dumneavoastra v-ar fi pornit din suflet, ar fi fost cu putinta sa ramaneti atat de superficiali, atat de reci cand a fost vorba despre chestiuni aplicate sufletului dumneavosatra?
Dumneavoastra v-ati batut joc de Spovedanie parinte....Vai, cat am dorit sa vad cum se spovedeste un crestin adevarat, un Preot! Eu nu am reusit niciodata sa ma spovedesc asa ca sa fiu satisfacut. Dar dumneavoastra intrati in biserica cu povestea in gura, va intoarceti dupa cinci minute si continuati povestea intretaiata."
Adunate toate cele scrise mai sus fara manie, ci doar ingrijorare si tristete, gandindu-ma la povara spovedaniei unui preot dar si la superficialitatea cu care "corespondentul bloghist" ii sfatuieste pe cititori sa se spovedeascan fara a dezvolta acest subiect crucial tamaduirii sufletesti, imi ingadui sa ii dedic ultimele cuvinte ale preotului din scrierea pe care am citat-o:
" - Ca preot tanar sa-ti insemni un lucru: in viata, lumea nu-ti iarta nici cea mai mica slabiciune....
N-am ramas nici eu mai mult de cinci minute in biserica..şi ma gandesc ca noi (preotii) am fost pricina instarinarii crestinului".
Cu fireasca justificare ma intreb, oare cand a fost introdus in tipicul Slujbei Ortodoxe, avertismentul teologic al inchiderii Usilor celor care nu impratasesc credinta noastra? Rostirea Crezului asemeni unui juramant nu era suficienta?
Vedeti si domniile voastre ce confuzie poate crea acest drastic apel exclusiv, atunci cand este rostit,.... anapoda.
vlahofil